În Monitorul Oficial, Partea I nr. 648 din data de 14 iulie 2023 a fost publicată Decizia nr. 156/2023 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2.512 şi 2.513 din Codul civil.

Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de Curtea de Apel Cluj – Secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale, din oficiu.

În ceea ce privește obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, acesta este reprezintat de îl reprezintă prevederile art. 2.512 şi 2.513 din Codul civil, care au următorul cuprins:

– Art. 2.512:

„Invocarea prescripţiei de partea interesată

(1) Prescripţia poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, personal sau prin reprezentant, şi fără a fi ţinut să producă vreun titlu contrar ori să fi fost de bună-credinţă.

(2) Organul de jurisdicţie competent nu poate aplica prescripţia din oficiu.

(3) Dispoziţiile prezentului articol sunt aplicabile chiar dacă invocarea prescripţiei ar fi în interesul statului sau al unităţilor sale administrativ-teritoriale.”;

– Art. 2.513:

„Momentul până la care se poate invoca prescripţia

Prescripţia poate fi opusă numai în primă instanţă, prin întâmpinare, sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate.”

Se susţine că dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind principiul legalităţii, în componenta referitoare la calitatea normelor, art. 16 – Egalitatea în drepturi, art. 21 – Accesul liber la justiţie şi art. 44 alin. (2) privind garantarea şi ocrotirea proprietăţii private.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că critica de neconstituţionalitate formulată vizează, în esenţă, noua fizionomie juridică a instituţiei prescripţiei extinctive, căreia, în actuala concepţie legislativă, i-a fost conferit un caracter dispozitiv, fiind reglementată în Codul civil prin norme ce pot fi considerate de ordine privată, spre deosebire de regimul imperativ, de ordine publică, pe care îl consacra reglementarea anterioară reprezentată de Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

Acest caracter dispozitiv al noilor norme a fost remarcat şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, care a arătat că, într-o viziune diametral opusă faţă de cea a Decretului nr. 167/1958, „legiuitorul actual a reglementat prescripţia extinctivă ca instituţie de ordine privată care nu mai operează de plin drept, ceea ce produce consecinţe asupra duratei termenelor de prescripţie, care nu mai sunt imperative, ci, în anumite marje, pot rămâne la disponibilitatea părţilor, recunoaşterii posibilităţii renunţării la prescripţie ori a încheierii de convenţii prin care să se modifice cursul prescripţiei, prin fixarea începutului acesteia, ori a cauzelor legale de suspendare sau întrerupere, a sferei persoanelor care se pot prevala de faptul împlinirii acesteia, a condiţiilor şi limitelor procedurale în care excepţia prescripţiei ar putea fi invocată etc. (…)”.

Faţă de criticile formulate în cauza de faţă, Curtea Constituţională reţine, cu titlu general, că prescripţia extinctivă stinge dreptul material la acţiune care nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, prin drept la acţiune înţelegându-se dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forţei publice, să execute o anumită prestaţie, să respecte o anumită situaţie juridică sau să suporte orice altă sancţiune civilă, după caz sau, cu alte cuvinte, posibilitatea reclamantului-creditor de a solicita instanţelor judecătoreşti să oblige pârâtul-debitor la executarea prestaţiei asumate în cadrul unui raport juridic obligaţional.

Dacă dreptul la acţiune nu este exercitat într-un anumit termen, fixat în funcţie de situaţia juridică particulară, creditorul nu mai poate obţine concursul forţei coercitive a statului declanşate ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti definitive de obligare a debitorului la îndeplinirea obligaţiei ce îi incumbă. Într-o asemenea situaţie, dreptul subiectiv civil apărat prin intermediul dreptului la acţiune se menţine, dar va putea fi valorificat după trecerea termenului de prescripţie a dreptului la acţiune doar dacă debitorul consimte să îşi îndeplinească de bunăvoie obligaţia.

Curtea constată că nu pot fi reţinute criticile formulate în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, acestea punând în discuţie eficacitatea instituţiei prescripţiei extinctive în noua reglementare, iar nu constituţionalitatea acesteia. Or, faptul că legiuitorul a reconfigurat regimul juridic al acestei instituţii, conferindu-i deopotrivă valenţe de ordine publică şi privată, nu se constituie într-un viciu de neconstituţionalitate, nefiind afectate exigenţele principiului legalităţii instituit prin art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală.

Instanţa autoare a excepţiei susţine că imposibilitatea invocării excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune în afara termenului indicat de art. 2.513 din Codul civil (şi anume doar în primă instanţă, prin întâmpinare, sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate) ar fi în contradicţie cu posibilitatea reglementată de art. 478 din Codul de procedură civilă ca părţile să se folosească, înaintea instanţei de apel, de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă. Se critică, aşadar, excluderea posibilităţii de a invoca prescripţia ca mijloc de apărare direct în apel, deşi cu privire la alte mijloace de apărare cu efecte similare această posibilitate este permisă, ceea ce ar induce o diferenţă nejustificată raţional între mijloacele de apărare pe care debitorul le are în procesul civil.

Cu privire la această critică, instanţa de contencios constituţional constată că opţiunea legiuitorului se înscrie în atributul său constituţional de elaborare a procedurii de judecată, consacrat prin art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, câtă vreme părţile din proces dispun de un arsenal suficient de mijloace procedurale furnizate de Codul de procedură civilă şi de celelalte acte normative aplicabile, după caz, prin intermediul căruia să îşi poată exercita în mod plenar dreptul la apărare şi, implicit, dreptul la un proces echitabil.

Instituirea prin lege a unui anumit termen în care partea interesată, în folosul căreia curge prescripţia, poate invoca excepţia intervenirii prescripţiei extinctive nu este de natură să afecteze constituţionalitatea reglementării. În jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă.

Totodată, Curtea a arătat că instituţia prescripţiei, în general, şi termenele în raport cu care îşi produce efectele aceasta au ca finalitate facilitarea dreptului de acces liber la justiţie, prin asigurarea unui climat de ordine indispensabil exercitării în condiţii optime a acestui drept constituţional, prevenindu-se eventualele abuzuri şi limitându-se efectele perturbatoare asupra stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice civile.

Aşadar, câtă vreme partea interesată (debitorul-pârât) ar fi putut, în cadrul procesului declanşat de creditorul-reclamant, să invoce excepţia intervenirii prescripţiei extinctive până la momentul procesual precizat de art. 2.513 din Codul civil, nu se poate susţine cu temei existenţa vreunui viciu de neconstituţionalitate a reglementării, din perspectiva învederată de instanţa autoare a excepţiei de neconstituţionalitate. Nu se poate vorbi despre o „diferenţă nejustificată raţional între mijloacele de apărare pe care debitorul le are în procesul civil”, aşa cum se susţine în motivarea criticii de neconstituţionalitate, în condiţiile în care fiecare mijloc de probă/mijloc procesual de apărare are propriul său regim de administrare/utilizare, conform prevederilor procedurale aplicabile, în cadrul unei discipline procesuale indispensabile bunei desfăşurări a actului jurisdicţional în scopul înfăptuirii justiţiei, ca deziderat constituţional.

Curtea constată că nu poate fi reţinută nici critica referitoare la încălcarea principiului legalităţii, statuat de art. 1 alin. (5) din Constituţie, ca urmare a unei pretinse necorelări între prevederile art. 22 din Codul de procedură civilă, care consacră principiul rolului activ al judecătorului în proces, şi dispoziţiile art. 2.512 alin. (2) şi (3) din Codul civil, care statuează în sensul că organul de jurisdicţie competent nu poate aplica prescripţia din oficiu, nici chiar atunci când invocarea prescripţiei ar fi în interesul statului sau al unităţilor sale administrativ-teritoriale. Judecătorul îşi va exercita rolul activ, cu respectarea normelor procedurale ce guvernează procesul, circumscris exigenţelor constituţionale înscrise în art. 124 alin. (3) teza a doua potrivit căruia judecătorii se supun numai legii.

Curtea reţine, totodată, că rolul activ al judecătorului în proces trebuie să se manifeste în spiritul imparţialităţii, al echidistanţei faţă de toate părţile din proces, fără ca prin modul în care acesta dirijează procesul să creeze vreuneia dintre părţi o situaţie mai facilă, substituindu-se acesteia în realizarea apărării. De aceea, legiuitorul a ales să lase invocarea excepţiei intervenirii prescripţiei extinctive la dispoziţia părţii, condiţionat de respectarea termenului mai sus menţionat. Părţile au obligaţia de diligenţă procesuală, în cazul neglijării acesteia putându-li-se opune excepţia procesului rău condus (exceptio mali procesus), care le este exclusiv imputabilă.

În aceeaşi ordine de idei, se susţine că lăsarea invocării prescripţiei la latitudinea părţii, fără ca instanţa să aibă măcar posibilitatea de a o pune în discuţie, induce o diferenţiere între cetăţeni, fără o bază raţională, ci una întemeiată pe elementul aleatoriu, legat de opţiunea debitorului de a invoca sau de a nu invoca această excepţie. Faţă de această critică, instanţa de contencios constituţional constată că nu se induce vreo diferenţiere între cetăţeni, procesul civil fiind caracterizat de principiul disponibilităţii, în virtutea căruia părţile pot alege mijloacele procedurale pe care să le utilizeze, în deplină cunoştinţă, în considerarea adagiului nemo censetur ignorare legem, care introduce prezumţia cunoaşterii legii. De asemenea, art. 24 din Constituţie garantează dreptul la apărare, în al cărui conţinut intră şi posibilitatea părţilor de a recurge la o apărare profesionistă, exercitată printr-un avocat ales care, în principiu, ar trebui să aibă o pregătire profesională suficientă pentru a şti că poate invoca, în apărarea părţii pe care o reprezintă, intervenirea prescripţiei extinctive.

În ceea ce priveşte instituţiile publice, cu atât mai puţin s-ar justifica invocarea din oficiu a prescripţiei extinctive, în condiţiile în care acestea au în structura lor compartimente juridice însărcinate în mod expres cu obligaţia de a lua toate măsurile pentru protejarea intereselor instituţiei în faţa instanţelor judecătoreşti, în procesele declanşate împotriva acestora de particulari sau de alte instituţii ori autorităţi publice.

În fine, referitor la critica privitoare la includerea în Codul civil a unor dispoziţii de procedură care şi-ar avea locul în Codul de procedură civilă, ceea ce ar conduce la pierderea coeziunii şi coerenţei cu restul normelor de procedură, Curtea apreciază că aceasta este o simplă observaţie de tehnică legislativă care nu pune nicidecum în discuţie constituţionalitatea normelor criticate.

Astfel, Curtea decide:

– Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2.512 şi 2.513 din Codul civil.